Biserica între prima și a doua venire a lui Hristos

06 Septembrie 2023 16:07
1353
Hristos Pantocrator. Mozaicuri și fresce de la mănăstirea Hora. Imagine: lens.google.com Hristos Pantocrator. Mozaicuri și fresce de la mănăstirea Hora. Imagine: lens.google.com

Biserica lui Hristos nu există de la sine. Ea a fost creată de Hristos și este o continuare a vieții pământești. Înțelegând acestea, multe lucruri revin la locul lor.

Istoria lumii nu a observat Nașterea lui Hristos. Și în această împrejurare a nașterii Sale, Creatorul tuturor lucrurilor și-a arătat smerenia Sa universală. Nici Atena, nici Roma nu știau despre Peștera Betleem, care a devenit primul refugiu pentru Dumnezeu – Pruncul. Filosofii continuau să caute răspunsuri despre Adevăr și să concureze în căutarea lui, când Adevărul era deja pe pieptul Maicii Domnului. Următorul împărat roman se considera conducătorul lumii când Împăratul Împăraților se alăpta la pieptul smeritei Marie.

Pruncului i s-a dat numele Isus, care în traducere înseamnă Mântuitor. El a dat peste cap istoria omenirii și de două mii de ani tămăduiește răni, îi vindecă pe cei cu inima zdrobită de Biserica pe care El Însuși a întemeiat-o. Toți oamenii mari lasă o amprentă în urma lor – unii în știință, alții – în artă sau construcții, alții – în politică sau literatură. Ce trebuia să rămână în urma lui Dumnezeu, care a intrat în istorie ca un om simplu?

El a întemeiat Biserica ca purtătoare a puterii Sale, a autorității Sale, a adevărului Său, a Duhului Său.

Credința în Dumnezeu Răscumpărătorul și Mântuitorul și slujirea Lui stau la baza vieții Bisericii. Evanghelia spune: "Tatăl a trimis pe Fiul în lume, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3:15).

Istoria Bisericii în aspectul său pământesc se află între Prima și a Doua Venire a lui Hristos. Dacă "Dumnezeu în trup" s-ar fi arătat (1 Tim. 3:16), nu ar fi existat nicio Biserică și nicio istorie a Bisericii ca Trup al lui Hristos.

Prin urmare, istoria Bisericii este o știință care studiază viața Bisericii ca Trup al lui Hristos în timp. Aceasta este o prezentare într-o ordine sistematică a fenomenelor și evenimentelor vieții bisericești. Această știință exprimă cel mai mult definiția clasică a Bisericii ca o societate de oameni uniți prin credință, învățătură, slujire și taine. În istoria Bisericii s-a format viața unei comunități cu o singură credință, slujire și taine harice.

În același timp, trebuie să ne amintim că istoria Bisericii nu poate fi citită doar pe orizontală, precum istoria seculară. Evenimentele din viața Bisericii sunt influențate în mod special de Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu, care trăiește în Trupul lui Hristos, este viu și activ în istoria Ei. Limbajul metaforic al Apostolului Pavel ne permite să înțelegem că lui Dumnezeu îi pasă de Biserică în același mod precum omul acordă atenție trupului său. Acesta este un aspect sacru al istoriei Bisericii care sfidează logica: "Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16:18), "Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă" (Filipeni 2:13).

Lumea se îndreaptă spre distrugere și fiecare om are nevoie de mântuire. Acest lucru este evident, măcar pentru faptul că toți suntem muritori. Prin urmare, tocmai pentru misiunea de mântuire Dumnezeu Răscumpărătorul vine într-o lume care piere pentru a-și întinde mâna și a o smulge din mâinile morții și a diavolului. "Mântuitori" cu literă mică îi numim pe acei oameni care, prin fapte personale, eliberează de la moarte: de foc, apă, de boli fatale și de situații de urgență. În acest sens, istoria Bisericii este istoria mântuirii omenirii de o viaţă deşartă (1 Petru 1:18), păcat, blestem, diavol și moarte. Toate aceste lucruri aduc povară în viață, chinuiesc omenirea și, în cele din urmă, ne privează de fericirea de a trăi.

În toate secolele de după Rusalii, Dumnezeu realizează mântuirea omului prin mâinile Bisericii Dumnezeului celui Viu (1 Tim. 3:15). Cuvintele Mântuitorului „Dacă nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca unui păgân şi vameş" (Matei 18:17) se evidențiază în mod deosebit în contextul istoriei.

Numai așa putem pricepe de ce înțelegerea corectă a Cuvintelor lui Dumnezeu a devenit atât de importantă în procesul istoric. Luptele dogmatice la Sinoadele Ecumenice, excomunicarea ereticilor, formarea canoanelor și regulilor vieții duhovnicești. Biserica tratează învățăturile credinței ca pe o prescripție a unui doctor pentru biruința asupra unei boli fatale, care trebuie respectată cu strictețe.

Lupta istorică pentru dogma Sfintei Treimi, pentru Divinitatea și Umanitatea lui Hristos nu ar fi avut nici un sens, dacă nu ar fi fost pusă în joc viața mea personală și posibilitatea mea de a birui  moartea și răul în Hristos. Iisus din Nazaret, așa cum au spus contemporanii despre El, a adus "viață din belșug", fiind "Dumnezeu din cer". De aceea, istoria Bisericii este transmiterea acestei vieți către noi și noi generații, este transmiterea acestei legăturii cu Iisus, Care a rămas cu Biserica: "Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20).

Cum părinții transmit viața unui copil și astfel trăiește rasa umană. La fel, Biserica transmite din generație în generație mesajul mântuirii și realitatea însăși a acestei mântuiri prin credință și viața în Hristos.

Biserica are un început în timp și spațiu, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om și a adus îndumnezeirea pe pământ. Hristos stă la temelia istoriei Bisericii. Aceasta nu este o coincidență. Acesta este rânduiala Apocalipsei: "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14:6).

Istoria Bisericii este continuarea slujirii pământești a lui Iisus Hristos. Prin urmare, fără a înțelege misiunea Sa în lume, este imposibil să înțelegem misiunea și slujirea Bisericii în istorie. Există legi ale istoriei Bisericii pe care Hristos Însuși le-a conturat.

Istoria luptei împotriva ereziilor și schismelor nu poate fi înțeleasă fără axioma Sa: "Eu sunt Adevărul" și "întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 14:6; 13:35).

Istoria persecuțiilor care sfidează logica, devine limpede doar în lumina cuvintelor: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" și "Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni" ( Ioan 16:33; 15:20).

Dumnezeu în Evanghelie este revelat nu numai ca Iubire, ci mai presus de toate ca Adevăr: "Cine ascultă cuvintele Mele are viață veșnică". Dumnezeu nu tolerează rătăcirile în legătură cu credința, la fel cum El nu tolerează crimele morale. Oricine "a căzut din adevăr" și nu "ascultă cuvintele Mele", în Evanghelie este văzut ca fiul diavolului, în care "nu este adevăr". Căci celui viclean pentru cădere de la Adevăr îi este sortit focul veșnic, precum și celor care nu manifestă fapte de dragoste față de aproapele și nu ascultă Adevărul (Ioan 8:44-45; Mat. 25: 41-46).

Puritatea dogmatică a credinței, fraternitatea în Hristos stă la baza ordinii vieții în Biserică. Jurămintele monahale de neagonisire și curățenie, milostenia comunității creștine timpurii și virtutea creștină în general nu pot fi înțelese fără porunca lui Hristos "Adunați-vă comori în ceruri" și, în general, fără toate poruncile fericirilor.

Cu siguranță, Biserica este o societate a celor care s-au supus harului și l-au acceptat pe Hristos ca Învățător și Domn. Domnul Iisus Însuși numește invariabil Biserica a Sa (Matei 16:18).

Există un aspect glorios și providențial în istoria Bisericii. Biserica este proslăvită de cei care încearcă să trăiască în Hristos, dar Providența lui Dumnezeu îi admite în organizația bisericească pe cei care uneori dăunează atât autorității, cât și cauzei mântuirii în Biserică.

Prin urmare, putem vorbi atât despre evenimente favorabile pentru creșterea și slujirea Bisericii, cât și invers.

Dacă observați o eroare, selectați textul dorit și apăsați Ctrl+Enter sau Trimiteți o eroare pentru a o raporta editorilor.
Cititi si